Incercarea moarte n-are… doar cel ce-ncearca moare…


Care e momentul, varsta, perioada din viata, in care realizezi ca nu ai realizat nimic, si incepi sa-ti reprosezi ca ai lasat totul in carca „tă-ului” de maine? Pentru fiecare vine mai devreme sau mai tarziu, dar vine. Mai putin pentru cei care au realizat ceva demn de mentionat.
Cand intreaga ta existenta consta in banalitatea si monotonia traseului zilnic acasa-serviciu-acasa, si ocazionala eliberare a presiunii in weekend, iti dai seama ca nu aici voiai sa ajungi. Ce visai cand erai doar un pustan? Ca o sa vezi lumea, ca o sa ai un impact asupra celor din jurul tau, sau cel putin un impact ceva mai pronuntat decat e acum.
Faptul ca treci prin viata, si iti e frica pana si sa te ridici sa faci ceva pentru tine insuti, nu te face altceva decat un alt pion intr-o societate profund bolnava. Da, profund bolnava, o societate la care daca nu te adaptezi, nu poti supravietui. Degeaba ti-ai spus mereu ca poate o sa reusesti sa-i schimbi pe cei din jurul tau… Din pacate, muntele a stat pe loc… Mohammed a trebuit sa parcurga distanta…
Revenind la faptul ca nu ai realizat nimic, hmmm, ai putea spune ca nu esti singurul, ca sunt altii care nu au realizat nici cat tine. Din nou, una din cele mai mari probleme ale societatii contemporane, setarea standardelor in functie de cei mai slabi din turma. Desi omul este setat sa vrea mai mult decat restul, de cele mai multe ori, se multumeste sa vada ca are un pic mai mult decat vecinul cel mai sarac.
Si nu intelegi cum reusesc altii sa se adune si sa-si puna ordine in ganduri cand in capul tau e mai rau ca dupa Hiroshima, nu stii unde incepe si unde se termina totul, ai vrea sa strigi dupa ajutor, dar tipatul din adancurile abisale ale mintii tale il auzi doar tu, si chiar daca l-ar auzi cineva, tot nu l-ar intelege.
O voce subtila care incearca in zadar sa acopere tipatul, spune sfioasa ca „totul va fi bine”, dar cine sa o mai creada? Tu? Cel care esti dezamagit de aceeasi voce, care pana acum iti spunea sa te complaci in starea in care esti, desi o urasti cu cea mai mare ardoare, la fel cum victima isi uraste criminalul.
Nu e nici vocea constiintei, nici vocea ratiunii, e vocea ta, cel care ai amanat orice proiect, ai preferat sa lenevesti, sa speri ca iti va pica din cer. „Totul va fi bine”, iti rasuna in pestera intunecata care a devenit mintea ta. Printre tipete si explozii de ganduri, tot distingi consolarea aia stupida. Nu vrei sa o asculti fiindca stii ca sunt vorbe desarte, dar in cele din urma cuvintele iti sunt tatuate pe interiorul craniului.
La iesirea din minti, scrie cu litere de-o schioapa: „Lasa orice speranta, tu, cel ce patrunzi in noua realitate a mintii tale!”

„V-am pupat, v-am salutat, mandru ca un sef de stat!”

One thought on “Incercarea moarte n-are… doar cel ce-ncearca moare…

  1. sa fim seriosi cand te loveste realitatea in scrot dupa ce iti termini studiile.Ai o facultate/master si nu poti nici macar maturator de strada HA HA HA(ras ironic).In onoarea ta nu fac nimic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s