Rețeta DNA: Se adaugă un pic de Mazăre și se fierbe publicul la foc mic…


Deși nu prea citesc presa interna, fiindcă sunt incredibil de putini jurnaliști care merita citiți, am primit câteva articole bune de la un prieten. Articolele cu pricina erau despre recentul interviu pe care l-a dat primarul Constantei, Radu Mazare. Nu era un interviu obișnuit, în stilul specific, cu ochelari de musca si costum de nazist. Întrebările ii erau puse de către cei de la DNA, oameni cu o curiozitate maxima pentru „afacerile” altora.

Cica l-au și reținut. Oportunitatea perfecta pentru demonstrași sa se lamenteze. „Valeeeeu, l-au legat pe binefăcătorul nostru. Si ce dacă a furat ca în codru, a ajutat și foarte multi oameni!” Daca ei nu vad nimic in neregula in fraza asta, e clar, Romania va stagna in aceeași situație pentru muuult timp de acum încolo. Mai știți voi luminița aia de la capătul tunelului? Nu doar ca nu se mai vede, dar e o bezna mai mocirloasa decât întunericul din capul susținătorilor.

Daca as fi scris despre încarcerarea lui George Fecali, probabil ar fi fost exact același articol, as fi putut sa ma ridic la nivelul premuierului nostru, aplicând tehnica Copy-Paste.

Înțeleg ca pentru ei ăștia doi sunt niște Robin Hoozi moderni, singura diferență făcând-o sumele de bani păstrate de Robin Hood-ul literar si cei contemporani. Daca personajul fictiv păstra cat sa poată supraviețui, el si cu gașca lui, lichelele noastre păstrează destul cat sa sărăcească o țară.

Noroc ca au avut inspirația sa le mai scape câte ceva printre degete, pentru nevoiași, in scopul creării de protestanți in fata DNA.

Aștept cu nerăbdare apariția pe site-urile de socializare a paginilor cu denumirea „Free Mazăre”. Nu de alta, dar o sa creadă lumea ca se da mazăre gratis.

Ia de la Basescu

Reclame

„Uite Nicule, raurili! Alea e randurili, fa!”


Pentru cei care nu umbla cu un calendar la ei, sau care stau acasa si nu mai stiu nici ce zi e, va informez ca maine e 1 aprilie. Zi internationala a pacalelilor, pacalicilor, a glumetilor in general. Pentru scumpul nostru drag popor, urmeaza o scumpire a carburantilor. De ce? Fiindca se poate, de asta. Fiindca romanul face mai ceva ca iepurasul care il injura pe urs doar dupa ce ajunge in intimitatea propriei case.

Vocifereaza indignat, da din maini, explica pe verticala, pe diagonala, e in stare sa aduca o tabla din aia ca a lui Schnecker, pe care sa deseneze diagrame, toate acestea petrecandu-se nu in fata vreunui ministru, secretar de stat sau macar sef de scara. Nu. Toate astea se petrec in fata nevestei, care din aberatiile lui intelege cam cat intelege manelistul din muzica clasica.

O expresie pe care am auzit-o de la o cunostinta, spune ca e „leu cu cap de soarece”. Caracterizarea perfecta a romanului. In fata sotiei este spartan, cand se duce sa se certe cu seful de scara devine spartanus.

„Randurili” ma astept sa le gasesc in seara asta la Rompetrol, unde rezervoarele asteapta nerabdatoare plinul cel de toate zilele. Cine o sa fie in necunostinta de cauza, o sa creada ca se da benzina „pi dejeaba”.

O sa stam ca oile, o sa punem benzina, o sa-l injuram pe Ponta, o sa atat!!!

Rock’n roll la spital… Ep.2


Incheiam ieri cu descinderea mea in baia fetelor, acolo unde victima Oana impreuna cu Andrei, incercau sa opreasca fluviul de sange din marele canion de pe frunte.

Oripilat de toata scena, cu un cocktail de alcool si adrenalina in sange (de data asta al meu), decid ca e timpul sa plecam spre un spital de garda. In ciuda protestelor vehemente ale Oanei, care era convinsa ca nu e nevoie de vizite spitalicesti, ca ii e frica de copci, de doctori si de colapsul economic mondial, mai mult fortat am reusit sa o convingem amandoi ca e mai bine. Fiind o premiera mondiala, doi barbati care castiga un argument in fata unei femei, imi venea sa ma apuc din nou de baut, dar am zis ca totusi pot sarbatori si dupa.

Urcam in taxi, eu deja ii interpelam pe cei de la 112 care spital este de garda, primesc raspunsul ca Spiridon. „La Spiridon, birjar!” il indemn prieteneste pe taximetrist. Oana, foarte glumeata, cu un zambet sincer pe buze, incerca sa ma calmeze pe mine, spunandu-mi ca nu e vina mea.

Ajungem la spital, de jur imprejur politisti, desi e posibil sa-i fi vazut eu multiplicati, date fiind conditiile alcoolice. Deja ma gandeam ca o sa fim luati la intrebari, drumuri la sectie, declaratii, amprentari, condamnari si penetrari. Nu stiam ca paranoia este un efect secundar al alcoolului dar aparent nu stiu chiar asa de multe pe cat credeam.

La triaj, ca de obicei, foarte intuneric, numeroasele familii Stanescu avand probabil abonament erau prezente la datorie. Nu ne-am chinuit cu prea multe intrebari, doar am aratat spre fruntea Oanei si am intrebat scurt: „maxilo?” Am primit un raspuns la fel de taios: „Da!”

Avand o scurta intersectare pe la inceputul anului cu spitalul cu pricina, stiam pe unde trebuie sa ajung. Cu o atitudine de comandant, am ghidat mica noastra expeditie catre aripa spitalului unde se afla sectia de „maxilo-faciale”.

Ajunsi acolo, aflam ca de fapt de garda sunt doar medicii de la ORL, ei neavand cu ce sa ne ajute mai mult decat cu un plasture si un sfat. Sfatul acela era sa ne indreptam spre Spitalul de Neurochirurgie din Tatarasi.

Din nou, taxi, birjar, rasete si sentiment de vinovatie. Cand ne-au vazut cei de acolo, logic ca prima intrebare: „Ce s-a intamplat?” Cat mai in gluma, cat mai in serios: „Ce i-ati facut fetei, ma golanilor?”

De aici, eu cu Andrei am mers linistiti in sala de asteptare, neavand voie sa vedem cusaturi in direct. Relatarile Oanei de la fata locului au fost destul de zgarcite, afland doar ca s-a ales cu vreo 6 copci, ceva rasete impreuna cu doctorii, care erau fascinati de faptul ca a avut efect anestezia, in conditiile in care se batea in sange cu alcoolul.

O seara incheiata la 5 dimineata si o poveste de neuitat, mai ales pentru Oana. Ca si porcul care a zis ca nu mai mananca, zic si eu: „Nu mai beau niciodata!”

Rock’n roll la spital… Ep.1


Promiteam într-un articol anterior o poveste despre cum s-a încheiat seara cu blogmeet-ul. Pentru cei prezenti acolo, respectiv o parte din blogosfera ieseana, povestea s-ar putea sa fie oarecum cunoscuta, ea fiind relatata pe scurt si de catre celalalt personaj principal.

Fiind un blogmeet cu bautura gratis, si cu oameni faini, am zis sa las masina sa doarma linistita in fata blocului, nevrand sa mai fac aceeasi greseala pe care am facut-o in urma cu cateva luni, cand intelectul meu era putin iesit la o tigara. M-am dus la un prieten cu masina, m-am intors acasa cu taxiul, apoi m-am dus cu un alt taxi, sa-mi recuperez masina. Daca nu ati inteles unde am gresit, faceti un exercitiu de gandire, sau asteptati sa va vina si voua intelectul din pauza de tigara.

Blogmeet-ul distractiv maxim, bautura, dans, muzica buna, „the whole nine yards”. Cand deja a inceput sa se sparga gașca, pretenasul Andrei imi zice ca amica lui, Oana, ar vrea sa mearga prin Underground, si oricat as uri locul ala, fiind sub influenta, am zis „eaah, what the hell”!

Asta deja e momentul in care totul se petrecea aproape ca in videoclipul piesei Smack my bitch up, blurry vision si fuzzy ground. Ajunsi acolo am mai turnat un pic de benzina in rezervor, stiind ce urmeaza. Incepem sa dansam, mai mult eu si domnisoara, Andrei nefiind un adept al zbenguielii. Fun, fun, dance, dance, pana incepe o piesa rock, Smooth Criminal (cover Alien Ant Farm) daca nu ma insel. Ohhh, in sfarsit, ceva that I can boogie to. Oana, si ea pasionata de acest gen de dans tribal, ma acompaniaza. Dupa cel mult 30 de secunde din piesa, simt o atingere in ceafa; poate un pic mai mult decat o atingere, o usoara lovitura. Ridic privirea, gandindu-ma ca de partea cealalta a loviturii o sa gasesc acelasi zambet ca al meu. Sperantele mi-au fost spulberate intr-o fractiune de secunda, cand am vazut șiroaiele de sange curgand pe chipul palid al fetei, contrastul fiind maxim. In momentele alea, ma simteam exact ca un sofer beat care a dat peste un copil. O vina coplesitoare, un pic de survival’s guilt, avand in vedere ca eu abia simteam ca am fost lovit, toata emotiile astea ma napadeau si ma înecau, ma blocau, nestiind ce sa fac. Noroc cu Andrei care a reusit sa duca fata la baie sa se spele.

Fiind si eu plin de sange pe mana, ma indrept spre baia baietilor sa ma spal. Ajung in baie, dau drumul la apa, si vad cum curge sangele de pe mana mea, in chiuveta, amintindu-mi de toate scenele de filme horror vazute vreodata.

Oripilat de toate chestiile astea, ma indrept agale spre baia fetelor sa evaluez stricaciunile. Nimic nu putea sa ma pregateasca pentru ce urma sa vad. O despicatura pe fruntea fetei de aproximativ 5cm lungime si destul de lata… In episodul 2 urmeaza calatoriile pe la spitale…

Promisiuni semi-electorale


Incepem ziua cu o veste incredibil de buna. Preaiubitul nostru Mickey Mouse, in marinimia sa si prin bunavointa sufletului sau, a decis sa indulceasca acciza aia de 7 eurocenti pe litrul de benzina, promitand ca va bloca, sau chiar micsora pretul gazului metan pe perioada verii. Ohhh preamarite conducator!!! Ingenunchem in fata ta si ne umilim la asemenea daruri.

Gazul, acea comoditate atat de pretioasa vara, Romania aflandu-se intr-un climat polar, avand veri similare cu iarna in temperaturi are nevoie de aceasta reducere cum are nevoie tiganul de sapun. Probabil acesta este modul prin care vrea Ponta sa il contrazica pe Basescu: „Vezi ba, ca si vara poate fi ca iarna”.

Si noi, fiind romani impatimiti de ieftineli, o sa pornim centralele vara, pe principiul, daca e mai ieftin macar sa beneficiem de reducere. Nici din Lidl nu iti trebuie 15 tigai si 4 bormasini, dar daca-s mai ieftine…

Poate asta e momentul cand si-au dat seama baetii buni ca nu mai accepta lumea sa fie prostita in campanie cu autostrazi suspendate, salarii nesimtite pentru toata lumea, nu doar pentru ei si preturi mici de trec prin filtrul de cafea. Au inceput sa promita chestii mici si inutile, ca atunci cand fac ceva normal, cum ar fi sa construiasca o scoala sau sa asfalteze un drum, lumea sa se minuneze de realizarile Guvernului Ponta/MRU/Basescu, sau care o fi delapidatorul de serviciu.

Ia neamule gazul!!! Trei la zace mii!!!ponta154366273_51322600_94917900

„V-am pupat, v-am salutat, mandru ca un sef de stat!”

Dormi liniștit… Google vegheaza


O sa încep ca un paranoic. Suntem urmăriți!!! In urma cu câțiva ani aceasta fraza ar fi starnit valuri de râsete și comentarii malițioase dar nu neapărat nefondate. Acum a devenit o banalitate, chiar „common knowledge” faptul ca NSA asculta tot, citește tot și vede tot dar nu spune nimic. Am putea spune ca imita doar una din cele trei maimuțe celebre.
Pentru cei care lucrează în IT, SEO, marketing etc. nu e o veste noua faptul ca Google adwords Te urmărește pe orice site intri, vede orice cumpăratura online pe care ai făcut-o și vinde informațiile astea mai departe. Dar pentru cei mai puțin obișnuiți cu aceste noțiuni s-ar putea sa fie surprinzător faptul ca după ce au intrat pe emag iar apoi pe pagina proprie de Facebook or sa vadă o reclama la emag, merg mai departe zicând chiar o reclama la o placa video după ce te-ai uitat la placi video.
Am și eu limita mea de know-how in acest domeniu deci nu mă bag sa dau explicații despre cum fac ei asta. Ip tracking, cookies, voodoo, sateliti, drone… Nu știu. Ideea e ca știu tot ce faceți.
Acum apare partea cu doua tăișuri. Nu îmi place faptul ca nu mai pot face nimic fără ca cineva sa îmi vadă toate mișcările. Dar în același timp îmi place faptul ca găsesc ceea ce caut mult mai ușor, fie doar informație sau un produs anume. Sunt un împătimit al tehnologiei deci nu mă sperie nimic nou, dar apare indignarea pierderii intimității.

Stroh arzand, lume cantand si multa multa distractie


Dupa doi ani de pauza, in care nu am publicat nimic, desi nu ma mai simt foarte blogger, am fost invitat de comunitatea restransa de bloggeri ieseni la o petrecere cu circuit inchis. Masa, felicitarile si onorurile au avut loc la Duken Bar, bar pe gustul meu de vreo cateva luni, avand o atmosfera super buna, bere ieftina si servire ireprosabila. Chiar m-am bucurat cand am auzit ca se organizeaza in Duken, date fiind conditiile mai sus mentionate.

Organizator si maestru de ceremonii fu prietenul tuturor, Andrei, reprezentand-si propriul brand Trendy Moldavian.

Cum era si normal, seara a inceput timid, eu retragandu-ma intr-un capat de masa, inconjurat de putinii oameni cu care ma mai cunosteam, data fiind lipsa de curaj lichid. Distractia adevarata a inceput in momentul in care a sosit celebrul stroh, cu ale lui 80 de grade, si napolitanele. Unii am inteles ca si-au ars sprancenele, eu fiind mai mustacios, am reusit sa-mi impregnez un miros de porc parlit in nari. Andrei, avand si el mustata la purtator, a suferit cam aceleasi daune ca si mine, ne uitam unul la celalalt si radeam ca prostii.

Chiar daca seara nu s-a incheiat in cele mai bune conditii (asta e pentru o poveste mai ampla, viitoare), am mai cunoscut cativa oameni noi, m-am distrat pe cinste si am ajuns acasa pe la 5 dimineata, cum nu am mai ajuns de mult.

Mama lor de turisti…


Am aflat astazi ca turistii care vin in tara noastra, sunt foarte ofensivi, chemand politia si facand plangeri impotriva unor bieti copii rromi care se jucau linistit aruncata, care din lipsa de minge, s-au folosit si ei de primele lucruri la indemana. Niste pietre.
In spirit ludic, copiii au legat si o sfoara, probabil ca sa joace „ata”. Dar turistii cei rai, venind amenintator cu o viteza mult peste limita, au nimerit exact in sfoara copiilor. Acestia, fiind niste copii cu multa educatie si cu spirit civic, si-au cerut iertare si au incercat sa-i includa si pe turisti in jocul lor de-a aruncata.
Traditia rroma spune ca daca vrei sa cunosti un om, ii arunci o piatra in cap. Daca acesta riposteaza, si arunca la randul lui cu ceva, inseamna ca e un om rau si trebuie evitat, in schimb daca isi cere scuze ca a stat pe directia pietrei tale, este un om bun si merita sa iti fie prieten.
Logica este infailibila in obiceiurile tiganesti, intrucat la o analiza mai meticuloasa, observam ca cele doua cuvinte au aproape aceeasi radacina: piatra – prietenie.
Stirea ne mai spune si ca acesti minunati copii erau singuri acasa, parintii lor fiind la munca (:)) asta m-a dat pe spate), ajungand la propria ipoteza ca de fapt turistii erau pedofili si au incercat sa atenteze la inocenta bietilor puradei.
Intr-o tara civilizata, Parlamentul ar da o lege prin care toti turistii care intra in tara noastra, in special cei pe biciclete, sa fie verificati, putandu-se face chiar exces de zel, ba chiar cei care vor face acest lucru vor fi avansati in grad.
Copiii au propus promovarea agentului care a venit la fata locului intrucat acesta le-a spus turistilor sa plece, fiindca totul este OK. Din explicatiile agentului, turistii au inteles cam atat: „fuckin engleji, si canadians, why you agresetion les copii de gypsy? get the fuck out of this sat, pana nu va rup picioarele”. Turistii cei rai s-au conformat, mergand sa-si linga ranile la Clinica de Ortopedie din Cluj-Napoca si apoi sa petreaca la un hotel.
De parca nu era de ajuns unul din turisti a mai scuipat o data pe obrazul Romaniei, declarand, si citez: „Pagubele noastre materiale sunt minore, bratul meu este rupt, dar pata pe obrazul tarii dvs. este foarte mare. Acest lucru ar trebui sa va dea de gandit”. Cata aroganta britanica, si o lipsa groaznica de respect.

Articolul original aici

„V-am pupat, v-am salutat, mandru ca un sef de stat!”

Printre picaturi de intelepciune…


Umbre. Umbre de necunoastere il invaluiau si pe masura ce isi storcea si cele mai secatuite unghere ale mintii, pe masura ce negreata imbacsita ii sufoca respirul gandurilor, incerca sa dea sens trairilor nefiresti pentru el pana in acel moment.
Aris, fiindca despre el vorbim, a avut intotdeauna tendinte egocentrice dar mai ales egoiste. Lumea se invartea in jurul lui si nimic altceva nu mai conta atata timp cat el era satisfacut si uneori chiar mandru de intamplarile vietii. Mandrie nejustificata, as putea spune. Aris a avut o copilarie relativ linistita, fara evenimente deosebite care ar fi putut sa-l marcheze pe viata.
Singura lui problema au fost parintii care mereu i-au soptit ca el o sa ajunga cineva mare, ca lumea va fi la picioarele lui. Tocmai din acest motiv Aris a decis ca e mai bine sa astepte sa-i pice din cer exact ceea i se promisese.
Asa ca toata viata lui nu a facut altceva decat sa amane si sa amane, pana intr-o zi cand si-a dat seama ca cerul e innorat, soarele nu se mai vede, si intunericul incepe sa-l cuprinda. Din cer nu cadea altceva decat o ploaie rece de toamna, ploaie ce il infrigura pana in maduva oaselor si il facea sa tremure mai tare decat un om ce priveste in tevile pustilor plutonului de executie.
A inceput sa alerge. Spera ca va putea fugi de toate probleme sale si ca norii se vor termina odata si-odata si ca soarele o sa-i incalzeasca din nou chipul. Aris nu stia ca de probleme nu poate fugi, ca ele il urmareau mai ceva ca o nevasta ce se simte inselata, si ca pe masura ce le evita, se aduna din ce in ce mai multe si mai multe, tot mai multe pana cand i-au blocat si singura lui cale de scapare, drumul care duce nicaieri.
Fiecare picatura de ploaie continea o doza de intelepciune ce il facea sa se trezeasca din ce in ce mai mult. Fiindca omul nu invata din lucruri simple, sau din lucruri frumoase, ci doar din incercarile cele mai dure ale vietii. „Oh”, se gandea Aris, „daca picaturile acestea ar fi doar apa, ce bine ar fi”. Dar nu erau doar apa, erau reprosurile tuturor celor din jur, reprosuri care pana nu de mult se loveau de el ca de o stanca de granit. Eroziunea incepuse sa-si arate coltii.
In cele din urma, ostenit de lupta cu ploaia, s-a oprit. A respirat de cateva ori adanc si a incercat sa-si faca curaj sa continue. Dar curajul il parasise de mult si cu siguranta nu avea sa se intoarca prea curand. A decis ca e mai bine sa se aseze si sa astepte. Din nou sa astepte. S-a gandit ca in cele din urma, mai rau de atat nu are cum sa fie.
Nici nu stia cata dreptate are. Dupa o asteptare ce parea ca a durat o viata de om, Speranta s-a aratat. Nu a venit nici in chip de zana, nici calare pe un cal alb, nici cu idei de imbogatire. Sau, poate cu idei de imbogatire, dar doar spirituala.
A stat si a povestit cu Speranta vrute si nevrute, despre copilarie, despre parinti, despre tot ce se putea discuta intr-un timp care lui i s-a parut o fractiune de secunda. Si printre picaturile acelea intelepte de ploaie s-a ridicat si si-a indreptat fata catre soarele ce tocmai isi facea aparitia.
Dintr-odata problemele nu i se mai pareau de nerezolvat, drumul nu mai era blocat, iar picaturile de ploaie devenisera doar atingeri fine are curcubeului ce ii mangaiau crestetul, facandu-l sa se simta copil din nou, la fel ca atunci cand mama il mangaia pe crestet si ii spunea povesti cu capre, iezi si lupi.
Acela a fost momentul in care Aris si-a dat seama ca totusi speranta moare ultima, chiar daca moare dupa el. Acela a fost momentul in care Aris a decis ca nu va mai astepta niciodata, si ca atunci cand oportunitatea se va ivi, o sa profite din plin.
Ultima data cand l-am vazut, Aris isi continua drumul, la fel de anevoios, dar cel putin luminat de un soare bland pe un cer la fel de senin precum gandurile sale. Speranta ii tinea companie, de la distanta, precum un parinte ce isi supravegheaza copilul care se joaca langa el.